Simona
Psihoterapia comportamentală este un proces educativ, bazat pe valorizarea resurselor latente și a inteligenței native. Scopul terapiei este acela de a optimiza comportamentul și a ameliora simptomele care afectează energia psihică și controlul de sine. Dacă psihanaliza este o terapie restructurantă a personalității, care caută conștientizarea rădăcinilor inconștiente și interpretarea conținutului inconștient, terapia comportamentală pune accent pe simptomele comportamentale, adică pe reacțiile față de stimulii exteriori care stârnesc în subiect gânduri și emoții dezadaptative. Psihanaliștii lucrează cu restructurarea personalității, și sunt de părere că simptomele sunt manifestări secundare ale unor tulburări mai profunde, impulsuri, amintiri, emoții în dezacord cu normele sociale, ori conflicte inconștiente sau impulsuri reprimate, traume neconștientizate. Toate conflictele inconștiente își fac apariția în vise. Psihanaliștii sunt de părere că visele nu au un simbol general, iar ideile(discontinue) sunt interpretate prin intermediul asociațiilor libere, adunând laolaltă informații din mai multe vise. Asocierea detaliilor dintr-un vis sunt pot fi un indiciu în conștientizarea conflictelor inconștiente, și pot avea sens doar dacă psihoterapeutul cunoaște bine atitudinile, preferințele, personalitatea sau experiențele timpurii ale pacientului. De regulă, pacienții realizează că există o discrepanță între starea psihică prezentă și expectațiile lor, iar acest lucru îi determină să frecventeze o psihoterapie psihanalitică, pentru a-și conștientiza cauzele inconștiente generatoare de conflicte. Există o diferență între nevroză(tulburarea de personalitate narcisică, paranoidă, obsesiv-compulsivă, de care individul în cauză este conștient și necesită tratament medicamentos sau psihoterapie) și psihoză(schizofrenia, care este ereditară). Cât despre orientarea cognitiv comportamentală, procedeele utilizate sunt cunoscute sub denumirea de "desensibilizare sistematică" sau "decondiționare", în care pacientul este învățat să se comporte într-un mod total diferit față de cum se comporta înainte, în ceea ce privește stimulii anxiogeni. O tehnică extrem de importantă pe care am învățat-o a fost că psihoterapeuții comportamentaliști adoptă un procedeu de control al comportamentului care analizează condițiile de mediu și de educație care au permis deprinderea comportamentului deficitar, învățat în perioada copilăriei, apoi lucrează cu pacientul pentru reeducarea și modificarea acestuia. Această tehnică este utilă în înlăturarea deprinderilor greșite prin solicitarea pacientului să practice în mod intenționat deprinderea dezadaptativă, astfel încât aceasta să se supună controlului voinței, și să fie treptat înlocuită cu o altă deprindere mai sănătoasă(ticurile, de exemplu). Psihologii comportamentaliști sunt de părere că reacția anxiogenă este cauzată de asocierea sunetelor, imaginilor sau imaginilor cu o experiență traumatică trăită în trecut. "Tehnica implozivă"(trăită în plan imaginar) presupune că dacă stimulul anxiogen ar fi asociat cu un stimul plăcut, reacția emoțională ar putea fi decondiționată. În mod paradoxal, pacientul este solicitat să-și depășească limitele stricte ale convingerii prin exagerarea consecințelor de care se teme. Este solicitat să își imagineze ce se poate întâmpla dacă își exagerează gândurile și emoțiile, și încotro se îndreaptă acestea. Ulterior, se creează o listă ierarhică a temerilor și pacientul se va expune în mod progresiv fiecărora dintre ele. Relația terapeutică este importantă în oricare orientare psihoterapeutică. În cadrul ședințelor pacientul și terapeutul colaborează în atingerea scopurilor și obiectivelor stabilite. Putem să ne așteptăm la o proiecție inconștientă atât în cazul pacientului, cât și în cazul terapeutului, fapt ce transformă relația din prezent într-una similară alteia, din istoria vieții subiectului. De multe ori proiectăm gânduri și emoții ale experienței trecute asupra celorlalți, atribuim inconștient propriile, emoții, pulsiuni, credințe, ca o reacție la comportamentul care ne-a readus în minte unele experiențe din trecutul personal. Trăim această experiență nu atât prin reamintirea evenimentelor trecute, cât prin retrăirea stărilor afective care ne-au marcat în trecut, având drept consecință regresia infantilă. O nevoie nesatisfăcută din copilărie, o amintire dezagreabilă sau o experiență traumatizantă pot fi motive pentru care reacționăm față de realitatea externă prin afectivitate. Pe de altă parte, ideea conform căreia toate relațiile sunt simetrice, a fost explicată. Omul are tendința inconștientă să creadă că dacă o persoană este supărată pe cineva, automat, acel cineva este supărat la rândul lui pe acea persoană. Dacă cineva ne poartă pică, nu înseamnă că și noi simțim la fel. Dacă cineva ne dorește răul, putem să avem sentimente complet diferite față de el, sau nu. (Comportamentul nostru se întreține din atitudinea noastră) Majoritatea conflictelor sau constrângerilor provin din cazua faptului că ne autoimpunem limite mult prea rigide atunci când vine vorba de trăirea emoțiilor și sentimentelor, și tindem să le negăm. Acest lucru creează dificultăți de integrare, relații falsificate sau comportamente dezadaptate, pentru că nu am fost învățați să ne exprimăm emoțiile, să le recunoaștem, să fim mai toleranți cu noi înșine și cu ceilalți. Atât factorii emoționali, cât și factorii intelectuali trebuie luați în considerare și echilibrați. Există și momente în care psihoterapeuții nu oferă răspunsuri și nu fac interpretări, ei doar ascultă cu atenție, recunosc și clarifică sentimentele pacientului, adoptă o poziție de acceptare și reformulează povestea ascultată, fapt ce îl încurajează pe pacient să își clarifice ideile și să se descarce emoțional. Pe măsură ce pacientul este încurajat și va căpăta încredere în exprimare, va putea să își clarifice, să își recunoască sau să își înțeleagă emoțiile pe care le experimentează. Poziția de neutralitate(obiectivitate, abordare lipsită de emoții mult prea intense, care ar putea trăda nesiguranță și sensibilitate excesivă) a psihoterapeutului va fi utilă pentru a-și da seama dacă reacția pacientului este cauzată de comportamentul terapeutului sau dacă este declanșată de o amintire din cauza căreia identifică terapeutul cu o persoană din experiența trecută(considerat un obstacol pentru terapie). Terapeutul încurajează exprimarea atitudinilor, dar pune limite în ceea ce privește exprimarea comportamentului. În cazul conflictelor dintre copiii, competiția este permisă, dar nu și violența verbală sau fizică. În acest caz, recunoașterea emoțiilor și limitarea intenței agresive va facilita competiția și adaptarea gândurilor sau emoțiilor prin modalități acceptabile. În cazul unui psihoterapeut, pentru înțelegerea profundă a atitudinilor pacientului și încurajarea autoacceptării, este necesară acceptarea, răbdarea și conștientizarea emoțiilor din spatele afirmațiilor; aprobarea, întrebările sau asigurările, sfaturile sau dezaprobarea fiind excluse. Adesea, psihoterapeutul poate fi copleșit emoțional de poveștile pacientului, și se poate proiecta emoțional în experiențele lui, încă de la prima ședință. Tendința de a pune întrebări în mod exagerat, de a proiecta o anumită atitudine asupra pacientului, de a încerca să convingă sau să influențeze pacientul în legătură cu o anumită idee, poate descuraja pacientul, considerând că nu este capabil să își rezolve independent problemele sau să adope decizii pe cont propriu. În consecință, dacă evenimentele anterioare nu sunt conștientizate, vom repeta la nesfârșit aceleași tipuri de comportament.
"Subconștientul se vindecă prin coșmaruri. Toate fricile noastre nemetabolizate îmbracă forma unor demoni înfricoșători."